Din cumulul discuţiilor care s-au purtat pe tema comunismului acestuia i se aşează deseori în faţă oglinda utopiei din sânul căreia a luat naştere. Nu intenţionez să neg importanţa acestei oglindiri ba din contra întărindui caracterul de utopie ratată aş fi interesat de situaţia în care comunismului i se mai adaugă o oglindă prin care să fie privit, şi anume o oglindă care de data aceasta să fie situată în spatele lui, astfel putem judeca comunismul între oglinzi paralele. Pentru a scuti discuţia din a fi simpla metaforă vom zice că ceea ce se reflectă în spatele comunismului este postcomunismul.
Pentru ambele forme de situaţii a existat şi poate încă mai există expectaţii peste puterile acestuia. În primul caz expectaţiile veneau de pe urma nemulţumirilor şi frustrărilor aduse de clasa privilegiaţilor burghezi, în al doilea caz frustrările şi-au avut cauza tot într-o clasă a privilegiaţilor, numai că de data aceasta burghezii nu s-au mai numit burghezi ci toavarăşi de prim rang. Este şi normal ca într-o societate în care subjugarea anumitor clase sociale nefiind ascunsă, ba mai mult fiind evidenţiată în majoritatea contactelor sociale să ducă la idei socialiste.
Referitor la clasele sociale Marx constatase cum capitalismul a redus diferenţele de clasa la două ginte: burghezia şi proletariatul. Clasele sociale există prin întărirea diferenţelor specifice acţionând astfel şi mai mult pe antagonismul mai sus exprimat. Exagerarea lui Marx poate fi imputată din fixismul său asupra proprietaţii, după acesta caracteristica esenţiala a diferenţei de clasă, muncitorul de rând fiind fără proprietate pe când boierul având proprietate.
Despre postcomunism se poate face un discurs similar, expectaţiile care s-au pus pe „eliberarea” de comunism sunt relativ similare. Dacă pe primii care visau la ţara făgădiunţei prin socialism îi putem acuza de naivitate pe ceilalţi îi putem acuza de prostie. Tipicul mentalităţilor din primii ani după inaugurarea unui nou sistem politic este acela al revanşei. Resentimentarii comuniştilor şi-au dorit revanşa lafel de mult cum s-a întâmplat şi cu resentimentarii burghezilor, dacă şi care dintre aceştia şi-au atins scopurile rămâne un fapt istoric. Societatea de tranziţie devine în această situaţie terenul unor „mitologii ale revanşei, agresivităţii, suspiciunii şi intoleranţei” .
Direcţionat astfel discursul ajunge, într-o formă sau alta la capitalism, în fond comunismul nu şi-a dorit a fi decât o contr-masura politică pentru societatea de consum. Mai mult capitalismul occidental îşi are logica tocmai pe aceasta dualitate, colapsul statelor occidentale a avut după unii ca efect drepturile omului, în esenţă ele doreau societate de consum, o altă formă de exploatare a plebei. Utopia are acum mai multe feţe, odată privită dinspre comunism pe de o parte într-un sens negativ pe de cealaltă într-un sens pozitiv, iar mai apoi capitalismul, lafel privit de unii pozitiv şi de altii negativ. Ce este uimitor cum foştii comunişti au îmbraţişat capitalismul, căci utopia negativa a lor asupra acestuia contrabalansa cu utopia pozitiva faţa de comunism, ori în lipsă de resurse aceştia au schimbat jucariile păstrând numai polaritatea: negativ – pozitiv.
Un alt exemplu asupra aceleiaşi jucării cu care se joacă doi copii este şi globalizarea. Efectul anti-globalizare este un efect pornit din acelaşi sân din care a ieşit şi glabalizarea: capitalismul. În ciuda terminologiei ambele nu fac decât să zdruncine pilonii de susţinere ai democraţiei de tip naţionalist. O democraţie globală oricum nu poate exista prin însăşi natura termenului, democraţia priveşte doar raportul popor-stat, pe când capitalismul poate fi global. Dacă vedem capitalismul ca o altă formă în care poate exista socialismul comunist atunci Marx mai poate afirma odată: comunismul (alias capitalism) nu poate exista decât la nivel global. Capitalismul reduce totul la piaţă, la consum, o grupare teroristă funcţionează pe aceleaşi principii ca şi McDonald’s deschizându-şi filiale pe tot globul. Puterea financiară devine instituţionalizată iar când o companie devine lider şi stabileşte monopol pe piaţă face să roşească de invidie orice lider comunist, o astfel de companie are apoi puterea de a implementa nu numai produsul efectiv pe care-l produce ci o întreagă ideologie care acoperă produsul ca un efect de aură dumnezeiască, Dumnezeu nu a murit după cum zicea Nietzsche, acesta nu-l găsise deoarece El era la shoping.
Comunismul a fost o dorinţă de globalizare, când au realizat că nu pot realiza acest deziderat de pe poziţiile în care erau şi-au aruncat idologia peste zidul Berlinului, în fond ăsta este şi motivul pentru care a căzut. Două lumi înseamnă conflict, faptul că oamenii se cumpără nu este o noutate însă când ideologia unei jumatăţii din lumea asta este pusă pe piaţă şi cumpărată de cealaltă jumătate lucrurile devin extrem de interesante.
Cele mai strălucite invenţii ale comunismului le vedem acuma puse în practică de capitalişti, inpenetrabilitatea sistemului birocratic îşi are copiii în tehnicitatea exacerbată, în artificialitatea pieţei de consum. De la achiziţionarea de bunuri şi servicii cu bani inxistenţi pâna la a fi dator doar pentru că trăiesti, iar elementul diabolic pe care să te razbuni nu are efectivitate, nu există aşa cum există scaunul pe care stăm. Piaţa este o eternă capcană, a o critica şi a încerca a o distruge poate face pe cineva bogat tocmai prin faptul că şi-a pus pe tarabă o idee. Marx este uimitor de mult citit în ziua de astăzi, ne putem întreba unde-s comuniştii? pai e simplu, Marx în capitalism este un produs lafel ca şi un cartof într-un aprozar. Poate căderea comunismului nu a însemnat în fond decât căderea acelei efectivităţi a pieţei: mă duc în târg cu trei galbeni şi plec cu un bou. Piaţa contemporană, globală este un spaţiu artificial, o altă dimensiune din care ni se dictează alte zece porunci şi altă realitate.
Postcomunismul pare a fi ameţeală pe care o suferă cineva care tocmai ce s-a oprit dintr-un învârtit pe loc. Din acest lucru a reuşit să răzbată corupţia, şpaga, shopping-ul şi telenovela. O societate postcomunistă nu poate uita peste noapte ce a fost cu o zi în urmă astfel ea va mai funcţiona o perioadă pe principii de egalitate, nivelare socială şi sindromul de tătucă căruia i se alocă dreptul peste toate drepturile. Faptul că populaţia televizionistă încă mai este sensibilizată de un discurs care arată cu degetul faţă de un ministru care locuieste în trei vile de-o dată în timp ce un altul locuieşte într-un apartament cu 2 camere poate face dovada acestui lucru. Aceste ticuri de natură comunistă lasă societatea imatură pentru forma politico-economică pe care a aleso prin revoluţie. Din această perspectivă tranziţia către „modernitatea capitalistă” nu pare a fi decât un soi de vindecare forţată a unei traume istorice, numai că, uneori aidoma domeniului farmaceutic, leacul e făcut din aceaşi rădăcina din care provine şi otrava.
Odată cu postcomunismul a mai apărut un lucru interesant, mai toate elementele morale active din comunism au fost ulterior discreditate în postcomunism. Schimbarea la un unghi de 180⁰ a moralei comuniste nu poate să însemne decât că morala postcomunistă nu a aparut ca o reacţie la comunism. Postcomunismul nu a trecut de faza reciclării sociale astfel încât din terapeutica capitalistă au putut lua naştere germeni precum corupţia.
Pentru ambele forme de situaţii a existat şi poate încă mai există expectaţii peste puterile acestuia. În primul caz expectaţiile veneau de pe urma nemulţumirilor şi frustrărilor aduse de clasa privilegiaţilor burghezi, în al doilea caz frustrările şi-au avut cauza tot într-o clasă a privilegiaţilor, numai că de data aceasta burghezii nu s-au mai numit burghezi ci toavarăşi de prim rang. Este şi normal ca într-o societate în care subjugarea anumitor clase sociale nefiind ascunsă, ba mai mult fiind evidenţiată în majoritatea contactelor sociale să ducă la idei socialiste.
Referitor la clasele sociale Marx constatase cum capitalismul a redus diferenţele de clasa la două ginte: burghezia şi proletariatul. Clasele sociale există prin întărirea diferenţelor specifice acţionând astfel şi mai mult pe antagonismul mai sus exprimat. Exagerarea lui Marx poate fi imputată din fixismul său asupra proprietaţii, după acesta caracteristica esenţiala a diferenţei de clasă, muncitorul de rând fiind fără proprietate pe când boierul având proprietate.
Despre postcomunism se poate face un discurs similar, expectaţiile care s-au pus pe „eliberarea” de comunism sunt relativ similare. Dacă pe primii care visau la ţara făgădiunţei prin socialism îi putem acuza de naivitate pe ceilalţi îi putem acuza de prostie. Tipicul mentalităţilor din primii ani după inaugurarea unui nou sistem politic este acela al revanşei. Resentimentarii comuniştilor şi-au dorit revanşa lafel de mult cum s-a întâmplat şi cu resentimentarii burghezilor, dacă şi care dintre aceştia şi-au atins scopurile rămâne un fapt istoric. Societatea de tranziţie devine în această situaţie terenul unor „mitologii ale revanşei, agresivităţii, suspiciunii şi intoleranţei” .
Direcţionat astfel discursul ajunge, într-o formă sau alta la capitalism, în fond comunismul nu şi-a dorit a fi decât o contr-masura politică pentru societatea de consum. Mai mult capitalismul occidental îşi are logica tocmai pe aceasta dualitate, colapsul statelor occidentale a avut după unii ca efect drepturile omului, în esenţă ele doreau societate de consum, o altă formă de exploatare a plebei. Utopia are acum mai multe feţe, odată privită dinspre comunism pe de o parte într-un sens negativ pe de cealaltă într-un sens pozitiv, iar mai apoi capitalismul, lafel privit de unii pozitiv şi de altii negativ. Ce este uimitor cum foştii comunişti au îmbraţişat capitalismul, căci utopia negativa a lor asupra acestuia contrabalansa cu utopia pozitiva faţa de comunism, ori în lipsă de resurse aceştia au schimbat jucariile păstrând numai polaritatea: negativ – pozitiv.
Un alt exemplu asupra aceleiaşi jucării cu care se joacă doi copii este şi globalizarea. Efectul anti-globalizare este un efect pornit din acelaşi sân din care a ieşit şi glabalizarea: capitalismul. În ciuda terminologiei ambele nu fac decât să zdruncine pilonii de susţinere ai democraţiei de tip naţionalist. O democraţie globală oricum nu poate exista prin însăşi natura termenului, democraţia priveşte doar raportul popor-stat, pe când capitalismul poate fi global. Dacă vedem capitalismul ca o altă formă în care poate exista socialismul comunist atunci Marx mai poate afirma odată: comunismul (alias capitalism) nu poate exista decât la nivel global. Capitalismul reduce totul la piaţă, la consum, o grupare teroristă funcţionează pe aceleaşi principii ca şi McDonald’s deschizându-şi filiale pe tot globul. Puterea financiară devine instituţionalizată iar când o companie devine lider şi stabileşte monopol pe piaţă face să roşească de invidie orice lider comunist, o astfel de companie are apoi puterea de a implementa nu numai produsul efectiv pe care-l produce ci o întreagă ideologie care acoperă produsul ca un efect de aură dumnezeiască, Dumnezeu nu a murit după cum zicea Nietzsche, acesta nu-l găsise deoarece El era la shoping.
Comunismul a fost o dorinţă de globalizare, când au realizat că nu pot realiza acest deziderat de pe poziţiile în care erau şi-au aruncat idologia peste zidul Berlinului, în fond ăsta este şi motivul pentru care a căzut. Două lumi înseamnă conflict, faptul că oamenii se cumpără nu este o noutate însă când ideologia unei jumatăţii din lumea asta este pusă pe piaţă şi cumpărată de cealaltă jumătate lucrurile devin extrem de interesante.
Cele mai strălucite invenţii ale comunismului le vedem acuma puse în practică de capitalişti, inpenetrabilitatea sistemului birocratic îşi are copiii în tehnicitatea exacerbată, în artificialitatea pieţei de consum. De la achiziţionarea de bunuri şi servicii cu bani inxistenţi pâna la a fi dator doar pentru că trăiesti, iar elementul diabolic pe care să te razbuni nu are efectivitate, nu există aşa cum există scaunul pe care stăm. Piaţa este o eternă capcană, a o critica şi a încerca a o distruge poate face pe cineva bogat tocmai prin faptul că şi-a pus pe tarabă o idee. Marx este uimitor de mult citit în ziua de astăzi, ne putem întreba unde-s comuniştii? pai e simplu, Marx în capitalism este un produs lafel ca şi un cartof într-un aprozar. Poate căderea comunismului nu a însemnat în fond decât căderea acelei efectivităţi a pieţei: mă duc în târg cu trei galbeni şi plec cu un bou. Piaţa contemporană, globală este un spaţiu artificial, o altă dimensiune din care ni se dictează alte zece porunci şi altă realitate.
Postcomunismul pare a fi ameţeală pe care o suferă cineva care tocmai ce s-a oprit dintr-un învârtit pe loc. Din acest lucru a reuşit să răzbată corupţia, şpaga, shopping-ul şi telenovela. O societate postcomunistă nu poate uita peste noapte ce a fost cu o zi în urmă astfel ea va mai funcţiona o perioadă pe principii de egalitate, nivelare socială şi sindromul de tătucă căruia i se alocă dreptul peste toate drepturile. Faptul că populaţia televizionistă încă mai este sensibilizată de un discurs care arată cu degetul faţă de un ministru care locuieste în trei vile de-o dată în timp ce un altul locuieşte într-un apartament cu 2 camere poate face dovada acestui lucru. Aceste ticuri de natură comunistă lasă societatea imatură pentru forma politico-economică pe care a aleso prin revoluţie. Din această perspectivă tranziţia către „modernitatea capitalistă” nu pare a fi decât un soi de vindecare forţată a unei traume istorice, numai că, uneori aidoma domeniului farmaceutic, leacul e făcut din aceaşi rădăcina din care provine şi otrava.
Odată cu postcomunismul a mai apărut un lucru interesant, mai toate elementele morale active din comunism au fost ulterior discreditate în postcomunism. Schimbarea la un unghi de 180⁰ a moralei comuniste nu poate să însemne decât că morala postcomunistă nu a aparut ca o reacţie la comunism. Postcomunismul nu a trecut de faza reciclării sociale astfel încât din terapeutica capitalistă au putut lua naştere germeni precum corupţia.
