Poezii uitate

Dimineaţa I




Sunt între clipele ceasornicului,
acolo unde amestec vopsele eternului.

Ochiul mi se face zi
iar mâna licărire.

Îmi transpir zâmbetul spre tine,
culorile se strică,
liniile vorbelor, se sparg.

Din cioburi iese un nou tu,
din taieturi un nou eu.

Ultima clipă e fantasia.



Dimineaţă II



Uşor atins de marginea unei zvâcniri
daimonul fanteziei noastre
pictează siluete de eter.

Locuri edenice devin timp
sărutate cu dezmierdarea
focului topit în ochii care nu se vad.

Mirosul culorii de tine devine carne,
daimonul dansează cu doua acum-uri
iar în spume orgasmice
inima himerei începe să bată,

daimonul leşină.
Spaţiul se închide în el,
acum-urile, aici-ul
se îngrămădesc în buzunarul demiurgului,

ah.

Pentru o clipă am fost himeră desenată de aer
iar tu îmi erai partea dreaptă.




Timp de o răsuflare




Adieri mărunte culeg de pe pielea ta,
le strâng în palmă şi
dezmierd cu ele umeazeala ochilor tăi.

Apoi ţi le aşez în culoarea părului.

Somnul umbrelor şoptite dintre noi
se întoarce trăgându-şi braţele amorţite.

Sunt pe marginea unui proverb
care ameţeşte pe tâmpla ta.
De aici zerourile infinitului
devin zvonuri
tatuate în ultimul minut petrecut cu tine.





Zeul timpului dintre noi




Zâmbetele astrelor şi-au închis porţile ţinându-te în ele captiv.

Mergeam pe coate de căpcăun să te văd.

Din ochi de satiri, harpii şi daimoni
am sorbit şi ultima lumină ce-ţi dă culoare.

Barba cerului se rostogoleşte prin încleştarea mâinilor,
iar culoarea ei aminteşte de sângele crustei despicate dintre noi.

Sunt pe centura unui uriaş,
te adulmec.





Tentaţia poeziei



Să lăsăm asta, am să-mi încerc dinţii pe carnea unor metafore, dar nu prea mult.

Din osul lor vei roade şi tu,
vom roade amundoi.

Vom fi doi stâlpi care ţin ciolanul poeziei.
Vom lăsa eterul să-şi curgă prin vene.
Vom spune axis mundi la plural.
Vom imita căldura dintre noi.

Nu ştiu ce naşte trăire,
când întreb
magma zilelor făcute cheag mă înghite.
Sunt polul nord al clepsidrei
care scurge vorbele dintre două aici-uri.





În lipsa himerei


M-am învelit aseară în trei straturi de mângâieri aşteptate.
Am lăsat vântul să treacă printre ele,
le-am fumat aroma, gustul şi apoi freamătul.
Dis-de-dimineaţă rămăşile lor îmi marcaseră pielea.
Vedeam diamante curgând,
fiare mestecănd primele raze de soare
şi formele tale eterizând aburul cafelei pe care o beau.




Mângâieri fine printre cearşafurile căldurii noastre
şi zâmbete lucide ascunse în cuvinte de muză.

Aici am dormit eu,
aici te-am simtit dormind.

Răsuflări limitrofe printre sugiţurile plăcerii
şi încarnaţii ale sufletului cresc între noi.

Se scurtează timpul şi se întoarce spaţiul
încât timidele noastre străluciri ochioase
aburesc gesturi care devin sticlă în sărutul tău.

Am adormit într-un vis
şi am fost trezit de personajul principal.










Ce uşor ţi-e îngere să râzi zvâcnirilor de gene încrustate.
Limbi de ceas îţi atârnă peste chipul de sticlă
şi firmiturile de timp gâdilă nările zilei.

Ce bine îţi e tăcere alintată.
Arici de zestre întruchipată în vis
şi dis-de-dimineaţă nedormită.

Ce bine îţi e albire de gutuie să te desfaci spre rouă.
Să-mi laşi pielea uitată sub papuci,
şi îmbrăţişarea putrezind într-o pipetă.






Ce-ţi face zâmbetul,
s-a trezit la viaţă?
Ce-ţi fac ochii,
cântecul pielii,
aroma cutelor pe care le faci când te iau în braţe?

Simţirea de tine se amestecă cu aburii cafelei.
Spaţiul dintre noi intră într-un condens
şi udă fragilele respirări ale vorbelor.

Din mine ies sticleţi ai răsăritului
care rup muşchii aerului.

Din tine, petale de asfinţit
care învelesc ţipete de vitejie.

Stigmatizaţi pe coasta unui zeu
culorile noastre devin cenusa.





Am două călcâie de balaur pe ochiul stâng,
unul îmi doboară zeii cladiţi din ace de fluturi
celălalt îmi soarbe îngenuncherea sub pasul său.

Am mâinile legate cu alte spaţii,
gura închisă cu alte guri
şi trupul încrustat în pioneze.

Unghii de balaur îmi zgârie retina
şi sângele devine gri.

Luminile îşi plimbă jocul prin madulare
făcându-mi ţipătul un zâmbet de copil.




Am zilele numărate pe geana unui pusnic,
usturimea lor îmi aduce aminte
de sângerările primei emoţii când am văzut dimineaţa.

Apocalipsa clipelor de distanţă le-am închis într-un cuvânt
pe care ne e frică să-l rostim.

Cum tremuram, cum simţim şi cum surâdem,
limbile devin de foc şi ne topesc auzul.

Vreau să mă învelesc în formele tale
şi ceasurile să le întorc pe dos.




Nouă dimineţii voi povesti pielii tale
dezmierdările care se vor înroşi sub respirările mele
şi ţipetele care se vor naşte cu dinţi.

Usturimea sudorii noastre
va scălda două zâmbete stigmatizate
în propria neputinţă de seriozitate.

Într-un "aici" vom adormi timpul
şi într-un "acum" îl vom omorâ în somn.





Stiluri de poieţii rotesc
apele primordiale.
Ziua şi-o fac haină de amintiri triste
noaptea o lasă muzelor.
Crampele ochilor lor
se adună în noduri asudate
şi timpul trece în tăieturi de piele.
Rândurile unor caligrafi pierduţi
se evaporă sub nivelul fiecărei atingeri.
Din somnul poeţilor se nasc muze
iar la surâsul acestora orgasme de sfinţi.